Lifestyle
Cum creştem copilul pentru performanţă#1
swipe pentru navigare

Cum creştem copilul pentru performanţă

A+ a-

În pedagogia simplă de la clasă se măsoară rezultatele unui copil pe o scară de tip „sub nivelul dorit – la nivelul obiectivelor– peste nivelul aşteptat” * copiii performanţi sunt cei care, după ce au achiziţionat cunoştinţele şi competenţele propuse de un anumit capitol, să spunem, pot duce cunoaşterea, de la nivel pur aplicativ, la unul creativ * ei sunt cei care pot face din achiziţiile standard instrumente de cercetare, mijloace de investigare personală a realităţii, care găsesc soluţii realizând conexiuni proprii, pentru situaţii şi probleme inedite

De obicei, profesorul de rând îşi concepe lecţia până la jumătatea drumului cunoaşterii adevărate: el parcurge, probabil, metodic şi cu sârguinţă, momentele explicaţiei, demonstraţiei şi ale aplicării lucrurilor nou învăţate în contexte controlate, previzibile – de timp exerciţii şi probleme – aşa cum apar ele în manualele obişnuite.

„Un profesor care caută să stimuleze performanţa, adică gândirea de dincolo de rutina aplicării şi a exersării, ştie să creeze mai departe, în clasă, contexte în care copiii sunt provocaţi să vadă dincolo de stereotipurile de manual. Profesorii care îşi conduc elevii către gândirea critică, transdisciplinară, către protocoale de căutare prin încercare şi eroare. Abia după ce au stârnit în copii plăcerea şi misterul acestui drum cognitiv, profesorii pentru performanţă stabilesc, de regulă, programe organizate şi intense de lucru diferenţiat, accelerat sau aprofundat”, explică Oana Moraru, consultant educaţional. Aşadar, în primă fază, ca să obţinem performanţă, avem nevoie de pasiune, curiozitate şi apoi, de o înrolare la o disciplină de lucru pe care fiecare copil o îmbrăţişează conştient şi cu drag.

Prejudecăţi legate de performanţă

În general, copiii cu potenţial pentru excelenţă sunt cei care au achiziţii bune de limbaj în primii ani de viaţă, copiii cărora li s-a citit mult, vorbit mult şi prezentat viaţa şi fenomenele ei cu entuziasm, mirare şi bucurie.

Una dintre cele mai nocive prejudecăţi despre copilul cu potenţial foarte bun este că acesta ar fi un loz câştigător pentru destinul lui şi al familiei lui. Bucuria provocată de speranţa unor medalii şi a notorietăţii sociale pot transforma familiile în medii lacome, centrate pe concurenţă şi însemne externe ale capacităţii copilului. „De multe ori, copilul performant este sărbătorit incorect de profesorii şi părinţii lui: ca pe o excepţie, ca pe o sursă de mândrie şi orgoliu. Presiunile care se creează în jurul aşteptărilor de medalii, diplome şi onoruri distrug adesea stima de sine a copilului, indiferent de palmaresul său impresionant”, a atras atenţia Oana Moraru.

Copiii performanţi nu prea sunt lăsaţi să greşească în România. Eşecurile lor fireşti, regresele normale pe care orice om capabil le experimentează la un moment dat sunt privite de comunităţile noastre şcolare ca pe dezamăgiri neaşteptate. Copilul etichetat ca fiind foarte bun, excepţional, olimpic sau laureat simte uneori eşecul ca pe o povară extraordinară, ca pe o diminuare a rolului lui de a-i face fericiţi pe ceilalţi. Performanţa are o mie de chipuri, iar cel vizibil la concursurile şcolare este numai unul dintre el.

Autor: Maura Anghel